Prezentat de pastorul Mihai Maur, președinte al Conferinței Banat, cu ocazia sărbătoririi centenarului Conferinței Banat la Arad în 8 noiembrie 2025
Rădăcinile credinţei noastre sunt adânci. Pornesc din Eden vorbind despre un minunat Creator a cărui operă suntem, grăiesc despre un timp sfânt al întâlnirii Dumnezeu – om, Sabatul, şi despre o fericită nădejde a venirii Răscumpărătorului, sămânţă a femeii, biruitor al şarpelui. Rădăcinile credinţei noastre sunt adânci, le poţi găsi în Sinai, amintindu-ne mereu de cuvintele legământului, protectoarea Lege a ascultării, garantă a fericirii. Rădăcinile credinţei noastre sunt adânci, sunt peste tot în Cuvânt, în Scriptură, căutând cunoaşterea de Dumnezeu, geneză a vieţii veşnice (Ioan 17,3). Rădăcinile credinţei noastre pornesc din Golgota şi din mormântul gol, din măreaţa Jertfă şi grandioasa Înviere, dovezi ale dragostei lui Dumnezeu pentru om, ale dreptăţii şi sfinţeniei Sale. Rădăcinile noastre sunt în Isus Hristos, în chemarea de a fi ucenicii Săi şi trimiterea Lui de a fi lumină a acestei lumi şi sare a acestui pământ, vestind oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod, revenirea în slavă a Salvatorului nostru, fericita noastră speranţă creştină, şi pregătirea solemnă pentru acest glorios eveniment final al istoriei salvării.
Din Genesa la Apocalipsa, mai apoi prin toate cele 20 de veacuri, credinţa aceasta curată, speranţa aceasta vie a însufleţit inimile şi minţile căutătorilor sinceri de Dumnezeu şi mântuire, oameni de pământ dar strălucind a curăţie şi sfinţenie. Lumina nu a fost niciodată biruită de întuneric. Ori de câte ori părea a se stinge, un nou val de credinţă şi speranţă apărea la orizont. Din valul sfârşitului de secol XVIII, început de secol XIX, prezent pe toate continentele şi mai ales în lumea nouă, ne-am desprins noi, adventiştii de ziua a şaptea, ancoraţi în Cuvânt, în profeţia biblică, în speranţa vie a revenirii în slavă a Domnului nostru. Am înţeles că trăim timpul solemn al Judecăţii pre-advente, momente finale ale istoriei mântuirii, pentru care trebuie să fim gata, noi şi „toţi cei ce vor fi iubit venirea Lui”.
Primii mesageri pe aceste meleaguri, primii adventişti de ziua a șaptea
Răsfoind filele timpului constatăm că nu e simplu de aflat cine a fost primul care a adus mesajul advent în Banat şi Crişana şi cine a primit primul solia. Provinciile erau parte a Imperiului Austro-Ungar, iar oamenii locurilor erau un amestec multietnic de români, maghiari, germani, evrei, sârbi, slovaci…Din puţinele documente păstrate aflăm despre colportorul Wilhelm Teutesch, un vânzător ambulant de cărţi religioase. El va fi primul predicator adventist în Arad. La scurt timp, pastorul adventist L.R. Conradi, cel mai important misionar european al vremii, sosit în Transilvania în căutarea sabatarienilor transilvăneni, va ajunge la Arad în 1897. Aici va prezenta lecturi biblice nazarinenilor din oraş, demersul său îndemnând oamenii la o cercetare serioasă a Cuvântului şi la o poziţionare de partea adevărurilor eterne. Un an mai târziu, în august 1898, soseşte din Statele Unite, tânarul pastor John Huenergardt, cel care asemenea celebrului explorator scoţian David Livingstone, îşi va lăsa inima printre oamenii acestor locuri. La numai 22 de ani, tânărul pastor misionar german, născut în Rusia, emigrat împreună cu părinţii în America, este cel care va marca profund începuturile adventismului pe aceste meleaguri. Ziarul „Unirea” de Blaj, foaie bisericească-politică, nota în ediţia din 3 decembrie 1898: „Predicatorul ambulant, care recrutează cu multă isteţime şi elocinţă credincioşi prin Ardeal se numeşce J.T. Huenergardt, el e abia de 30 de ani, de un stat de Hercule şi de înfăţişare cuceritoare.” El va fi primul pastor al străbunilor noştri. Şi chiar dacă teritoriul misionar încredinţat lui, „Câmpul misionar Panonia”, era de la Budapesta până la Braşov şi de la Cluj până la Belgrad, va găsi întotdeauna timp şi va fi întotdeauna la dispoziţia fiecărui suflet doritor de a cunoaşte şi a trăi în lumina Sfintei Scripturi. În cei 20 de ani de misiune va fi mesagerul speranţei pentru zeci de mii de oameni, va conduce în apa botezului sute dintre aceştia, va pregăti lucrători biblici şi pastori autohtoni, va înfiinţa zeci de comunităţi, va susţine ridicarea a numeroase locaşuri de închinare. Dacă în 1898, la sosirea lui în zonă, erau 25 de adventişti răspândiţi în tot câmpul misionar Panonia, la plecare, în 1918, va fi petrecut şi purtat în rugăciune de către mii de credincioşi adventişti, gata să ducă povestea aceasta solemnă mai departe.
Prima „generaţie” de Adventişti de Ziua a Şaptea
Primii creştini adventişti de ziua a şaptea, oameni ai locurilor, nu mai sunt de mult printre noi. Merită la acest ceas aniversar să le pomenim numele, aşa cum stau mărturie pe pagini îngălbenite de vreme, acolo unde ele s-au mai păstrat în registre de membri sau în documente ale autorităţilor statului. Alexa Pascu, Pavel (Janos) Gyongyosi şi soţia, botezaţi la Arad în 21 iunie 1899, într-un grup de 14, ar putea fi primii. În anii următori, la Arad, le-au urmat exemplul şi alţii, unul din ei, Borsi Janoş, oferind propria casă ca locaş de închinare. John Huenergardt, pastorul lor cel dintâi, îi va organiza ca grupă de credincioşi, iar mai apoi ca biserică, numărul lor depăşind 20 de credincioşi în primii ani ai secolului XX. Ar putea fi prima biserică adventistă înfiinţată în acestă zonă, pe la 1900. Şi tot la Arad va fi botezat primul pastor adventist român, ucenic al lui Huenergardt, Todor Pătru, întors mai apoi pe meleagurile natale timişene, păstorind şi căutând suflete de la Timişoara până la Belgrad.
La 48 km de Arad, spre nord, Socodorul, una dintre cele mai vechi aşezări arădene, va afla despre solia adventă mai întâi prin veştile aduse în toamna anului 1906, tocmai de la Hamburg, de către Unc Gheorghe, un sătean al locului. Predicile acestuia în biserica baptistă din Socodor vor duce la desprinderea mai întâi a unui grup de 14 membri, care vor forma în acelaşi an, 1906, grupa adeventistă de ziua a şaptea din Socodor. Familiile Indricău Petru, Indricău Axente şi sora acestora Sofia, Nănău Simion, Bărar Ştefan, Onacă Mihai, Otavă Ilie, Şilboc Ioan, Tuleu Simion, Uncruţ Nicolae, vor fi primii. Lor li se vor alătura în decurs de doi ani familiile Marchiş Ioan, Ivan Petru, Jigău Vasile, Jigău Gheorghe, Jigău Dimitrie şi alţii. În anul 1908 la Socodor are loc primul botez, al tinerei Marchiş Sara, şi tot în acest an, pastorul John Huenergardt înfiinţează comunitatea adventistă. În 1911, după un deosebit efort financiar, adventiştii din Socodor inaugurează locaşul de închinare, sărbătoare care va marca şi prima cununie religioasă adventistă, a tinerei Sofia Indricău cu Vasile Cazan, din Macea.
La Macea, comună situată la 25 km nord de Arad şi 15 km sud de Socodor, solia adventistă va ajunge în 1906, mai întâi prin Indricău Petru, din Socodor, care fiind în vizită la socri a prezentat în biserica baptistă câteva teme legate de a doua venire a Mântuitorului, Sabat, alimentaţie, soliile îngereşti din Apocalipsa 14, teme specific adventiste. Deac Gligor şi Maria au fost primii care au aceptat solia. În scurt timp, ajung la Macea ucenicii lui John Huenergardt, tinerii pastori Mateescu şi J. Siegfried. Lucrarea serioasă a celor trei soli va conduce la primele botezuri în Macea. Apoi, influenţa Sofiei Indricău, sora lui Petru, cea care se va casători în Macea şi va rămăne în localitate, va duce la convertirea nu doar a viitorului soţ, Vasile Cazan, ci şi a părinţilor şi a fraţilor acestuia. În 1910, grupa de la Macea număra aproape 20 de suflete, la vremea aceea numărul necesar pentru a înfiinţa o biserică fiind de 22. Pasiunea pentru misiune a pastorilor Mateescu, Siegfried, Huenergardt, unită cu pasiunea pentru misiune a lui Petru, Sofia şi fiecărui nou adventist, vor crea în scurt timp condiţiile înfiinţarii comunităţii Macea, la 31 martie 1911 cu 33 de membri. Biserica Adventistă de ziua a Şaptea din Macea va însemna peste timp atât de mult în peisajul adventist arădean, iar la nivel naţional rămâne încă biserica care a oferit adventismului românesc cei mai mulţi pastori, 19 la număr.
Stabilirea lui Indricău Axente la Şepreuş, în anul 1907, va deschide calea soliei adventiste şi în această localitate arădeană. Doi ani mai târziu, în 1909, prin mutarea la Şepreuş a familiei Dudaş din Bekescsaba şi prin atenta lucrare a pastorului John Huenergardt, apar primele două botezuri la Şepreuş iar în 1914 câteva noi familii se vor alătura grupei de adventişti.
Raze de lumină au răsărit şi în alte locuri. Momentul nu ne permite evocarea tuturor amintirilor păstrate, Cerul însă a păstrat cu sfinţenie fiecare mărturie împărtăşită, fiecare trezire a inimii, fiecare decizie luată. Chiar dacă alergătorii de altădată dorm tăcuţi în nefiinţă, cununi de slavă aşteaptă cu nerăbdare momentul marilor răsplătiri divine. Şi ziua aceea vine!
Aşa au fost începuturile… credinţă fierbinte, pasiune şi spirit de sacrificiu, membri şi pastori împreună în lucrare, dor după Isus şi Cer. Încet, dar sigur, solia adventă se răspândeşte în acest colţ de lume. Curierul Misionar din 1913 atestă faptul că pe teritoriul actual al Conferinţei Banat existau aceste grupe şi comunităţi adventiste: Arad 17 membri, Cuvin 11 membri, Ghioroc 18 membri, Vărşand 9 membri, Curtici 9 membri, Macea 38 membri, Oradea 14 membri, Somoşcheş 21 membri, Socodor 45 membri, Sintea Mare 16 membri, Petroşani 14 membri, Timisoara 18 membri. Cinci ani mai târziu, în 1918, erau în Arad 40 membri, Cuvin 7 membri, Ghioroc 25 membri, Vărşand 10 membri, Curtici 7 membri, Macea 45 membri, Micalaca 5 membri, Oradea 11 membri, Şomoşcheş 14 membri, Socodor 54 membri, Sintea Mare 12 membri, Petroşani 32 membri, Timişoara 17 membri, Şepreuş 21 membri. Şi colţul acesta de lume se afla în Imperiul Austro-Ungar, iar grupele şi comunităţile aparţineau Uniunii Dunărene a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea din Europa.
„Generaţia a doua”, Biserica Adventistă din Banat şi Crişana în Regatul României (1919 – 1947)
Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, plasează tânăra biserică adventistă din Banat şi Crişana pe alte coordonate administrative, sociale, politice şi mai ales ale libertăţii religioase şi de conştiinţă. Lumea se schimbase după primul război mondial, apăreau oportunităţi noi, dar şi noi provocări. Curentele naţionaliste care au destrămat imperiile şi au dus la crearea statelor naţionale au avut şi ideologii extreme care promovau ideea că o naţiune trebuie să se identifice cu o anumită credinţă, de regulă cea majoritară. Vestul României fusese un mozaic de etnii, culturi, religii sau credinţe, iar oamenii fuseseră obişnuiţi cu această diversitate, şi educaţi în a oferi fiecăruia dreptul de a exista şi a crede. Pentru adventiştii vremii, ca şi pentru alţi neo-protestanţi, baptişti, creştini după evanghelie şi chiar protestanţi, urmează o perioadă complicată, cu destule persecuţii, arestări, închisoare, mai ales în provinciile Moldova, Muntenia şi Oltenia, autorităţile vremii neînţelegând că poţi fi un bun şi loial cetăţean al ţării indiferent de crezul religios. Din punct de vedere al libertăţii religioase, aici, în Banat şi Crişana, lucrurile au stat mai bine, dar tendinţe spre intoleranţă şi prigoană au existat.
Biserica Adventistă creşte numeric în acestă perioadă complicată. În 1920 se înfiinţează Uniunea Română cu trei Conferinţe: Moldova, Muntenia, Transilvania şi Câmpul Misionar Banat-Crişana-Maramureş. Chiar dacă deschizătorul de drumuri, pastorul John Huenergardt, după 20 de slujire se întoarce în America, rămân să slujească în noul camp misionar o salbă de tineri pastori, evanghelişti, colportori şi 300 de membri credincioşi, pasionaţi de Sfânta Scriptură şi gata de a fi martori vestitori ai revenirii în slavă a Domnului Isus Hristos. Adventişti români, maghiari, germani, sârbi, ucraineni, etc, erau uniţi în aceeaşi credinţă şi speranţă, bucuroşi să vestească Cuvântul semenilor şi cu dorul fierbinte de a locui împreună cu ei acelaşi minunat Cer. Grupele de adventişti se înmulţesc, apar noi biserici. Amintesc aici, Ponor (1920), Bărăştii Haţegului (1924), Deva (1928), Apateu (1928), Archiş (1937). În familiile adventiste numeroşii copii aleg în foarte mare măsură să urmeze acelaşi drum de credinţă. În drumurile vieţii sau chiar alegând să locuiască în alte localităţi, adventiştii duc solia în locuri noi. Când un mare necaz aproape copleşte fiinţa lui Indricău Axente (pionier din Socodor), moartea unui copil într-un nefericit accident, în 1924 acesta se mută din Şepreuş la Apateu, fiind din nou primul mesager al soliei adventiste de acolo.
Şi serviciile de închinare sunt îmbogăţite în acestă perioadă. Şoala de Sabat pentru cei mari şi pentru cei mici, principalul program de cunoaştere a Bibliei în Biserica Adventistă, predicile din serviciile divine, programele muzicale ale tinerilor şi copiilor, numeroasele festivaluri de tineret, zonale sau naţionale (Macea 1934, Socodor 1937), toate zidesc biserica. Apar primele coruri bisericeşti, la Socodor (1925), la Macea (1929), Bărăştii Haţegului (1934), Şepreuş (1935), Arad, la Apateu (1937) şi altele.
Dar anii au trecut repede, un nou război mondial răvăşeşte planeta şi sufletele oamenilor. În adunări adventiştii se roagă pentru pace şi pentru mângâierea tuturor celor răvăşiţi de durere şi moarte. Cântă cu lacrimi pe obraz în aşteptarea unor vremuri când să poată vesti iar ultima chemare de iubire a unui Dumnezeu ce stă să vină. Şiş ca şi cum nu ar fi fost de ajuns necazurile aduse de război, o persecuţie plină de ură, de factură naţionalist- legionară se revarsă peste toţi neoprotestanţii din România, culminând cu criminala decizie a mareşalui Ion Antonescu care prin Legea 927 din 28 decembrie 1942 decretează scoaterea în afara legii acelor trei culte neoprotestante prezente atunci în ţară, închiderea imediată a adunărilor şi confiscarea acestora. Nu am să uit niciodată lacrimile bunicii mele de fiecare dată când îmi povestea despre ziua când uşa adunării din Macea a fost blocată de scânduri bătute în cuie, de jandarmul înarmat care o păzea, somând oamenii să plece acasă, de cei doi ani şi jumătate când locaşul de închinare a fost transformat în depozit de material, iar mai apoi sală de joc. Şi lacrimile au curs în faţa tuturor bisericilor adventiste, baptiste şi creştine după evanghelie, desfiinţate şi interzise…Şase luni mai târziu, pe 28 iunie 1943, Legea 431 care reiterând măsura precedentă, desfiinţează şi institutele educative, culturale, şcolare sau filantropice ale asociaţiilor religioase, iar bunurile acestora, precum şi ale persoanelor juridice care au sprijinit aceste asociaţii trec în patrimoniul statului. La Bărăştii Haţegului adventiştii au fost prinşi şi arestaţi chiar din casa celui în care se adunaseră să se închine, biserica fiind deja confiscată. A urmat procesul şi condamnarea la închisoare a trei dintre ei: Belea Nicolae, Belea Dumitru şi Breteanu Vasile. În 1945 aceste abominabile legi au fost abrogate, cei închişi au fost eliberaţi, iar bunicii noştri s-au bucurat nespus să se întoarcă în locaşurile de închinare pe care le-au ridicat cu atâta trudă şi sacrificiu. Cîntecul de laudă răsună iar în adunări, mesajul adventist cutreieră sate şi oraşe, noi suflete căutătoare de Cuvânt şi măntuire se adaugă bisericii. Încet şi pe rând, cei din prima generaţie sunt aşezaţi în pulberea ţărânii în aşteptarea învierii şi zilei cele mari a Revenirii, generaţia a doua duce greul chemării divine şi a răspunderii ce o implică, povestea merge mai departe, se nasc părinţii noştri…Ei vor fi generaţia a treia.
Biserica adventistă de Ziua a Şaptea din Banat – Crişana, „generaţia a treia” (1948-1989)
Pacea mult aşteptată nu a adus şi liniştea necesară şi libertatea de conştiinţă şi credinţă. Lovitura de stat din 30 decembrie 1947–3 ianuarie 1948 (prin care comuniştii români sprijiniţi de armata sovietică impun abdicarea regelui Mihai, desfiinţarea monarhiei şi instalarea Republicii Populare), complică şi mai mult viaţa bisericilor în Romania, de data aceasta având de suferit toate cultele religioase, fără deosebire. Ideologia marxist – leninistă sovietică, ateismul şi alte nenorocite „isme” îl doreau mort pe Dumnezeu, Cuvântul, Biserica. Chiar dacă, iniţial, comuniştii au vorbit despre libertate de conştiinţă şi credinţă, în realitate au început vânătoare de credincioşi…
Biserica Adventistă continuă să crească, dar misiunea ei este mult împiedicată. Autorităţile comuniste cer închiderea grupelor sau comasarea lor cu comunităţile din apropiere. Seminarul Teologic Adventist din Stupini Brasov, care forma pastori adventişti şi care doar ce fusese redat bisericii după confiscarea antonesciană, e naţionalizat. Misiunea personală sau publică este împiedicată cel puţin în prima jumătate a acestei perioade de 40 de ani. Sute de adventişti sunt închişi pentru singura vină că vor să creadă în Dumnezeu şi să-L asculte. Statul vrea să controleze totul, vrea să ştie totul. Nu puţini laici, prezbiteri sau pastori sunt căutaţi de securitate şi presaţi să devină colaboratori ai acesteia. Unii au rezistat uneori cu preţul libertăţii, alţii au cedat fără însă să ofere ajutor duşmanilor, câţiva au trădat. Ca unii care nu am apucat grozăvia acelor vremuri avem dreptul să tăcem, lasând judecata în mâna Domnului, singurul în măsură să cântărească lucrurile, singurul în măsură să ierte şi să mântuiască.
Şi Biserica Adventistă de pe aceste meleaguri a fost parte a acestei scene. Poate, la fel ca înainte, fiind mai puţin încercată, dar totuşi gustând din acelaşi pahar plin cu pelin. Cu orele de rugăciune de peste săptămână interzise, cu toate grupele desfiinţate, cu inspectori ai statului adeseori la serviciile divine, cu comunităţile comasate prin Legea arondării, cu tot mai puţini pastori, biserica intră într-un proces de „conservare” în aşteptarea unor vremuri mai bune. Dar nu scade, continuă să crescă mai ales prin botezurile copiilor din biserică, de care are o sfântă grijă. Misiunea e făcută de fiecare membru, în linişte, fără zgomot, serviciile de înmormântare devin nepreţuite ocazii de evanghelizare, botezurile se fac în secret, iar locaşurile de rugăciune se renovează cu mari piedici. Când credincioşii din Şepreuş sau Archiş, având disperată nevoie de spaţiu, au încearcat să remodeleze adunarea au făcut-o cu mari greutăţi din parte autorităţilor, lucrând chiar noaptea, la lumina farurilor maşinilor. Dar chiar şi atunci au existat printre autorităţi, oameni de bine, cu frică de Dumnezeu, care ne-au ajutat în nevoi. Când prin Legea arondării, în 1963, comunitatea Sânmartin a fost desfiinţată şi alipită celei din Macea, oameni de bine au luat autorizaţia celei desfiinţate şi au transformat-o permiţând înfiinţarea comunităţii Măderat. Cu dificultate se primesc aprobări pentru noi comunităţi: Oradea B Eden (1949), Bobâlna (1950), Reşiţa (1958), Gătaia (1960), Simeria Veche (1960), Caransebeș (1962), Folt (1962), Obreja (1977).
Adunările erau pline. Deşi a face rost de o Biblie nu era lucru uşor, iar puţinele „lecţiuni” circulau peste săptămână de la o familie la alta, Cuvântul era sorbit cu nesaţ la Şcoala de Sabat, unde învăţătorii bisericii luminau poporul. Predicile erau ascultate cu atenţie iar Sfănta Cină aşteptată cu nerăbdare. Tinerii şi copiii slujiţi de o armată de instructori şi instructoare, erau pregătiţi pentru a fi purtătorii de lumină în generaţia următoare. Adesea prezentau programe frumoase, cântau şi încântau inimile ascultătorilor. Tinerii vor fi inima primelor orchestre la Apateu (1947), Macea (1949), Arad, Făget, Cuvin, Oradea B Eden (1970), Gătaia (1966) şi a primelor fanfare, la Macea (1961), Archiş (1968), Şepreuş (1970), Măderat (1971), Sintea Mare, Cuvin, Apateu, Curtici, Covăsânţ. Apar de asemenea, noi formaţii corale, amintesc: Măderat (1964) şi Gătaia (1966).
Săptămâna de rugăciune continuă să fie sărbătoarea mult aşteptată la fiecare final de an. Niciun alt fel de program sau eveniment nu-şi găsea locul atunci. Era bucuria mulţumirii şi a recunoştinţei, era un timp al pocăinţei şi al reconsacrării, era ceva sfânt!
Oricât de mult se încerca izolarea bisericii, eram parte a unei familii mondiale. Merită aici amintite vizitele a doi preşedinţi ai Conferinţei Generale, forul de conducere mondial al bisericii, anume, Robert Pierson, la Timişoara, Arad şi Macea în 4 iunie 1977 şi Neal Wilson, pe 9 mai 1989 la Timişoara.
Biserica Adventistă de ziua a Şaptea din Banat-Crişana, „generaţia a patra” (1990-2025)
Vremurile s-au schimbat din nou, odată cu Revoluţia din decembrie 1989. Libertatea mult aşteptată, interesul pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dorinţa după cele spirituale, toate erau la cote înalte în societatea românescă în primii ani ai democraţiei. Reorganizarea administrativă a Bisericii Adventiste la nivel naţional, prin creşterea numărului de conferinţe de la 4 la 6, reduce teritoriul Conferinţei Banat la 5 judeţe, Arad, Bihor, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş, cu un număr de 45 de comunităţi. Numai că avântul misionar al întregii biserici va face ca numărul membrilor să crescă repede şi, implicit al comunităţilor şi grupelor.
Acţiunile evanghelistice personale prin studiile biblice de cămin “Apocalipsa”, programele publice de evanghelizare dintre care amintesc: „Speranţă fără iluzii”, cu Helmut Mayer, la Timisoara, din primăvara anului 1991, cu implicarea tuturor pastorilor din conferinţă şi a multor coruri, “ Noile dimensiuni ale vieţii”, cu Brad Thorp, la Arad, în 1996, la aceeaşi anvergură, neuitatele Net 96, (prima transmisie evanghelistică prin 3 sateliţi la nivel global, timp de 6 săptămâni), Net 98, Fapte 2000, Galileianul, împreună cu sutele de campanii de evanghelizare în oraşe, comune, sate, conduse de pastori şi evanghelişti, toate acestea au condus la botez mii de suflete.
Se dezvoltă mult lucrarea misionară prin carte, Biblia şi alte cărţi religioase, sunt purtate de evangheliştii cu literatură şi zeci de voluntari, şi oferite cu sutele de mii, în toate judeţele conferinţei. Apar librăriile Sola Scriptura în marile oraşe, iar prin posturile de Radio Vocea Speranţei Timisoara (1995), Petroşani (2005) şi din 2008 Bocșa, Deva, Hunedoara, Haţeg, Ineu şi Oradea, prin ele Evanghelia este dusă tot mai departe.
Lucrarea de tineret capătă dimensiuni nevisate înainte, fiind pregătite programe pentru toate categoriile de copii şi tineri, atât în biserici, cât şi la Centrul de tineret de la Nadăş, care de 25 de ani, vară de vară, adună sute de copii în diverse tabere. În curând, după mulţi ani de trudă şi sacrificii, va fi inaugurat la Groşeni, în judeţul Arad, noul Centru de tineret deschis tuturor departametelor, unde, în condiţii moderne, să poată continua această deosebit de importantă lucrare pentru şi cu copiii şi tinerii. Se reorganizează lucrarea studenţească prin înfiinţarea Asociaţiei „Amicus”, filialele Timişoara, în 2000, mai apoi Oradea şi Arad.
Apar noi coruri, grupuri corale, fanfare sau orchestre, şi asta şi datorită înfiinţării a noi comunităţi şi grupe. De la 45 de comunităţi în 1990, în timp numărul se va tripla, ajungând azi la 108 comunităţi şi 43 de grupe răspândite în toate cele cinci judeţe. E drept că plecarea a sute de membri în străinătate sau mişcarea spre oraşe a tineretului a afectat negativ dezvoltarea lucrării în unele zone, câteva biserici mai mici fiind închise sau riscând închiderea. Ne mângâie totuşi gândul că alte locuri au fost şi sunt revigorate prin plecarea celor amintiţi.
Se înfiinţează grădiniţe la Timişoara, Arad, Oradea, Macea, Cuvin, se autorizează primele două şcoli primare la Macea, Şcoala Speranţa (2011) şi Arad, Şcoala John Huenergardt (2021), aici urmând a se construi nivelul gimnazial şi liceal.
Se construiesc zeci de noi biserici în toate judeţele. Amintesc aici doar câteva din ele, în judeţul Arad: Arad Salem, Arad Micalaca, Arad Agape, Socodor, Măderat, Târnova, Covăsânţ, Beliu, Cermei, Ineu şi, nu în ultimul rând, Apateu, cu o clădire de excepţie, în judeţul Timiş: Timisoara Betania, Timişoara Speranţa, Făget Betania, Sacoşu Turcesc, Sânicolau Mare, în judeţul Bihor: Oradea C, Balaia, Beiuş, Pietroasa, în Caraş- Severin, Caransebeş, Moldova Nouă, în judeţul Hunedoara: Haţeg, Hunedoara, Bărăştii Haţegului, Livadia…
Se dezvoltă lucrarea medicală de binefacere prin nenumărate Expoziţii de Sănătate, iar în ultima vreme prin cele două mari programe „Împreună pentru oameni” şi „Din grijă pentru tine”, la Timișoara şi Arad, adevărate spitale de campanie cu analize medicale şi consultaţii gratuite pentru mii de oameni. Se dezvoltă lucrarea social-umanitară prin numeroasele proiecte ADRA Banat. O armată de voluntari duc vestea cea bună a mântuirii sufletelor private de libertate și apăsate de păcate în penitenciarele de pe teritoriul Conferinței Banat, în Arad, Oradea, Timișoara și Deva. Nu sunt uitați nici oamenii afectați de dizabilități, minunatul program „Ridică-te și umblă!” aducând mângâiere, sprijin și speranță sufletelor necăjite prin toate filialele prezente în Conferința noastră: Arad, Oradea, Timișoara, Lugoj, Curtici, Sântana, Șiria, Beiuș, Ineu.
Un corp pastoral bine pregătit şi mai numeros ca oricând, o armată de prezbiteri, diaconi şi slujbaşi slujesc azi biserica adventistă şi semenii din preajmă fără deosebire…
Şi pentru că azi marcăm centenarul Conferinţei Banat, instituţie ce uneşte suflete, comunităţi şi grupe, redau succint evoluţia şi transformările acesteia de-a lungul timpului, precum şi lista cu cei 18 pastori care au servit ca preşedinţi ai conferinţei până în această zi:
1925 – 1931 Conferinţa Banat cu sediul în Timişoara
1931- 1939 Conferinţa Banat,Crişana,Maramureş cu sediul la Timişoara, şi Arad (1938-1939)
1939 – 1962 Conferinţa Timiş – Olt cu sediul la Craiova, din 1941 Conferinţa Oltenia – Banat
1962 – 1990 Conferinţa Sibiu cu sediul la Sibiu, din 1976 cu sediul la Timişoara
1990 – 1991 Conferinţa Timişoara cu sediul la Timişoara
1992 – 2025 Conferinţa Banat cu sediul la Timişoara, iar din 2006 la Arad
Lista cu cei 18 președinți în perioada 1925 – 2025
Petre H. Hermann (1925-1929); István Kelemen (1929-1931); Ioan Reit (1931-1936); Petre
P. Paulini (1936 -1937); Vlad Mocanu (1937-1941); Toma Dobre (1941-1944); Mihail Manea
(1944-1951); Pavel Crișan (1951-1955); Gheorghe Baciu (1955-1956); Gheorghe Cazan
(1956-1959); Florea Alexandrescu (1960-1966); Alexandru Constantinescu (1966-1975);
Gligor Deac (1975-1992); Adam Engelhardt (1992-1998); Ion Buciuman (1998-2001); Pavel
Memete (2001-2005); Mihai Maur (2005-2025); Claudiu Gâşman (2025 – în pezent).
Privind peste timp, evenimente şi oameni, nu putem decât să mulţumim azi, cu toată fiinţa noastră, Domnului pentru toată purtarea de grijă. Mulţumim celor de azi din biserică pentru curajul de a purta stindardul credinţei şi misiunii încredinţate de Domnul prin înaintaşii noştri! Suntem generaţia cu cel mai mare potenţial şi avem cele mai prielnice condiţii. Dacă vom reuşi privind la Domnul şi la înaintaşi să ne umplem de pasiune, responsabilitate sfăntă şi dor după Isus, putem fi generaţia de aur, oamenii în ai căror ochi se va oglindi Slava Revenirii Domnului Isus! Mulţumim şi autorităţilor statului pentru deschiderea din acestă vreme, pentru ajutorul oferit şi mulţumim reprezentanţilor cultelor religioase pentru buna înţelegere cultivată în aceste vremuri!
Povestea aceasta măreaţă continuă, speranţa sfântă a Revenirii Domnului rămâne Fericita noastră Nădejde!
Soli Deo Gloria!
