Tu mai strigi către Domnul?
Conferinta Banat 22 aprilie 2014
Cartea proorocului Isaia începe prin a prezenta un timp de criză cauzată de amenințarea asiriană, accentuată și mai mult de decesul unuia dintre cei mai importanți regi, Ozia, și de starea morală deplorabilă a poporului ales! Căutând să îl întărească și să îl motiveze pentru slujirea încredințată, Dumnezeu îi oferă o viziune specială proorocului: ”am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt” (Isaia 6: 2) Dincolo de multe alte idei valoroase ale pasajului la care ne referim, cred că este necesar să regăsim și să păstrăm în crezul și practica noastră creștină noțiunea fundamentală a suveranității divine! A ști zilnic că Domnul șade pe tron, că El conduce, în continuare, și Universul și planeta noastră, și propria noastră viață, și chiar biserica Sa, ne dă un tonus bun: smerit, supus și, totodată, încrezător, optimist, dincolo de atât de numeroasele neajunsuri pe care nu putem – și nici nu vrem – să le negăm!
În mod special, aș vrea să ating un gând! Adesea, tot mai adesea, când unul, când altul mă întreabă ”Ce se întâmplă cu noi, ca biserică?”, ”Mai este loc spre a coborî mai mult în nepăsare spirituală, festivisme ieftine și înălțare de sine?”, ”Ce e de făcut pentru a ieși, ca biserică și indivizi, din criza aceasta, tot mai profundă și, din nefericire, tot mai acceptată ca normalitate în poporul sfinților?”. Precizez că atât timp cât nu răbufnesc din firescul nostru, din conflicte și nemulțumiri politice, preocupările acestea sunt cât se poate de rezonabile!
Cu toții, cei cărora ne pasă de biserică, individual sau sfătuindu-ne cu câte unii mai apropiați, căutăm soluții la criza bisericii. Există o speranță curată pentru noi, în acest context atât de cenușiu? Nu surogate de genul apartenenței prin calitatea de mebru la Biserica Rămășiței chiar dacă de mult nu îi mai împărtășești principiile și valorile! Putem avea o speranță vie, dincolo de oameni, buni sau răi, instituții și sisteme, bune sau rele?
Slavă Domnului, Da! Această speranță există și ne încălzește atât de profund sufletele când Îl regăsim pe tron pe El! ”Am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt” este, cred, unica dar suficienta speranță a bisericii, a credincioșilor, a ta și a mea! El este suveran, El domnește, El are soluții: avem interes și disponibilitate să ne ”oprim” și să ”știm că El este Dumnezeu” (Psalmii 46: 10)? Asta nu înseamnă să încrucișăm brațele fiindcă nu avem nimic de făcut! Lui Isaia nu asta i s-a recomandat! A urmat o chemare la slujire (și este valabilă și în cazul tău!), a urmat o asumare a slujirii (și e valabilă și pentru tine!): ”Iată-mă, trimite-mă!”. Dar nu e vorba de o strategie nouă, de o doctrină updatată, de un sistem îmbunătățit, cu alte cuvinte nu sunt demersuri umane nemaiîntâlnite! E vorba doar de supunere, de recunoașterea lui Dumnezeu ca lider salvator, de recunoașterea dependenței de călăuzirea Sa în cele mari și în cele mărunte! Când ajungi atât de jos încât simți că tu și biserica ta sunteți disperați fără atingerea divină, când accepți că nu strădaniile cele mai bune pe care tu și colaboratorii tăi le-ați prelua din strategiile megabisericilor evanghelice americane sau locale, când strigi la Domnul conștient că numai El te poate ridica, atunci se întâmplă minunea!
”Domnul a vegheat asupra bisericii și, din nou și din nou, a îngăduit ca lucrurile să ajungă la un punct de criză, pentru ca, în disperarea lor, cei din poporul Său să caute ajutorul numai la El. Rugăciunile și credința lor, împreună cu hotărârea lor statornică de a fi credincioși, au făcut necesară intervenția lui Dumnezeu, iar atunci El Și-a împlinit făgăduința: ”Atunci tu vei chema și Domnul va răspunde, vei striga și El va zice: Iată-Mă!” (Isaia 58: 9). Brațul Său puternic s-a întins pentru a-l elibera pe poporul Său. Dumnezeu amână intervenția Sa plină de bunătate în favoarea copiilor Săi, până când ei ajung la limitele puterilor lor. În felul acesta, El face ca eliberarea lor să fie mai remarcabilă și biruințele lor mai pline de slavă. Când toată înțelepciunea omenească dă greș, intervenția Domnului va fi recunoscută cu mai multă claritate, iar El va primi slava care I se cuvine. Chiar și vrăjmașii credinței noastre și persecutorii noștri își vor da seama că Dumnezeu lucrează pentru cei din poporul Său, scoțându-i din robie” (Ellen G. White, Solii alese, vol. II, pag. 325)
Cum ar fi dacă am începe individual, ca familii, ca familii reunite în grupe de rugăciune (un demers recomandat de Inspirația Profetică!), ca biserici să ne strigăm către Domnul decăderea și neputințele căutând doar la El ajutorul pentru autenticitate și semnificație în trăirea și slujirea noastră creștină? E o provocare prea mare pentru sinele nostru să accepte că doar recunoscându-ne slabi și învinși, putem beneficia de plinătatea implicării lui Dumnezeu în viața noastră? Singura putere capabilă să facă diferența – pentru noi și pentru bisericile noastre – , puterea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, zace nefolosită, la un strigăt distanță, pentru că noi tot mai credem că propria putere și propriile talente, independente de Hristos, pot construi Împărăția Sa!
Pastor Narcis Ardelean
