adventistbanat.ro

Meniu

De ce pleacă fiul risipitor?

2 aprilie 2012
risipitor

De ce crezi că a plecat de acasă FIUL RISIPITOR?

Să fi plecat doar pentru că făcuse rost de bani pentru distracţie? A plecat din cauză că tatăl său era uşor de „fraierit”? Putem considera ca principali vinovaţi pe prietenii care l-au influenţat la decizii nefericite?

Sau a mai fost ALTCEVA?

Tablou cu lacrimi şi despărţiri

Familia fiului risipitor era una foarte normală. Nişte părinţi şi nişte copii. Un băiat mai mare, care la fiecare zi de naştere a primit câte un cadou; o jucărie, nişte cărţi, o bicicletă, un laptop. Dar băiatul nu învaţă să meargă pe bicicletă de teama de a nu zgâria cumva frumuseţea de cadou. Nu poartă laptopul nici la şcoală, nici la biserică, nici acasă, de teama virusului sau a deteriorării. Se pare că are foarte multe lucruri. Unde mai pui că avea şi acces la alte bucurii şi facilităţi ale familiei. Era un tânăr serios, petrecea câteva ore pe zi citind Scriptura şi făcând sublinieri prin lecţiune. Făcea comentarii foarte profunde, un pic rigide, dar adevărate, în cadrul şcolii de Sabat.

În aceeaşi casă alt băiat. Aparent mai alintat, ca toţi mezinii din familii. Uneori a primit cadouri nou nouţe, alteori a purtat haina rămasă mică, dar foarte bine păstrată a fratelui mai mare. Acesta îşi dorea să vadă bucurie, îşi dorea să testeze cadourile, să împărtăşească fericirea de a le primi şi avea.

Un lucru nu înţelegea acest puşti când privea la fratele lui mai mare:

De ce are bicicletă şi totuşi nu se dă cu ea? De ce are laptop şi nu se conectează la internet? De ce citeşte atât şi totuşi parcă loveşte cu citatele când face comentarii? De ce, dacă tot studiază şi cunoaşte atât de multe, totuşi nu pare a fi fericit sau cel puţin nu exprimă fericirea?

Era o listă întreagă de „neînţelesuri” în mintea fiului mai zvăpăiat şi mai mic. El nu era campion la studiu sau la citate, nici nu excela prin sobrietate şi corectitudine. Dar un lucru îi vorbea fără cuvinte: nefericirea şi rigiditatea, uneori răutăcioasă, a fratelui său.

La ce bun să ai atâtea şi să nu te bucuri de ele?

La ce folos să ştii atât de multe şi să nu te schimbe, să nu te lumineze?

De ce să stai undeva, unde, în pofida posibilităţilor, să nu fii fericit?

Foarte posibil că lipsa de viaţă, lipsa de bucurie a fratelui mai mare a fost un pedagog nefericit pentru adolescentul rebel, dar cu întrebări.

Dacă aş fi fost fiul mai mic, mă calificam sigur pentru funcţia de risipitor. Aş fi simţit toate posibilităţile nefolosite de fratele mai mare, ca pe o cuşcă înspăimântătoare din care nu-ţi doreşti decât să evadezi cât mai repede.

Cum să stai într-o zonă cu atâta nefericire pe chipuri? Cum să trăieşti într-o comunitate unde citatele nu sunt spuse ca să inspire ci ca să lovească? Cum să te mai simţi motivat la studiu când cei ce studiază devin mai judecători şi mai înguşti? Cât să mai fii bucuros printre cei ce fac din apartenenţa la familia lui Dumnezeu o povară şi nu o favoare?

Cea mai puternică metodă didactică este exemplul.

Lecţia nefericirii şi imposibilităţii de a trăi fericirea în propria casă a fost lecţia pe care fratele cel mare a predat-o zi de zi fratelui mai mic. Iar „fiul risipitor”, ca un elev sârguincios, a învăţat lecţia: trebuia să plece cât mai curând. Era grăbit să caute în altă parte ceea ce fratele său mai cunoscător, mai serios, mai harnic şi mai sfânt, îi dăduse a înţelege că nu poate fi găsit şi trăit în familia unde crescuse.

Din pricină că petrecuse foarte mult timp cu un frate nefericit şi rigid, ajunsese să se creadă arestat în propria familie. Nu mai vedea în părinţii lui iubirea, nu mai credea în dragostea tatălui său, din moment ce fratele mai mare îi tot spunea prin atitudine că ar trebui să se teamă, să nu eşueze, să nu se descalifice în faţa unui tată aspru şi exigent.

Şoc la iubire

Primul şoc pe care l-a trăit fiul cel mic a fost atunci când, la cererea lui plină de tupeu, tatăl său a reacţionat pozitiv. I-a înmânat cardul cu un depozit considerabil. Era uluit, dar atâţia ani de privire temătoare au înăbuşit imaginea cea nouă ce se contura în mintea lui despre tatăl iubitor.

Iniţial a gândit şi el şi fratele său mai mare: „tata e un fraier”.

Dar după trăirea prin umbrele lumii şi-a zis: tata nu a fost un fraier şi nici rău nu e. Din moment ce se poartă atât de bine cu slugile, cum de nu am observat că eu eram chiar îndreptăţit să fiu fericit cu el acasă? Cum de fratele meu nu s-a prins de acest lucru?

Fiul risipitor trăise prin lume, ştia că nu trebuie să-şi facă iluzii, cu toate astea a decis că cel mai bine va fi să slujească pe tatăl său; să fie în curtea lui. De fapt, „risipitorul” în povestea asta nu este fiul ci tatăl. Din start a fost aşa. Şi nu-i o chestiune de „fraiereală”, aşa cum crezuse fratele cel mare.

În fond deranjul fratelui mai mare a explodat când a constatat că tatăl lui nu fusese un „fraier” ci iubise tot timpul. El care clădise totul pe merite s-a trezit cu nişte economii într-o valută fără căutare. Era bogat dar nici o bancă nu schimba moneda lui. Avea Lamborghini în garaj dar se mulţumea să se simtă bogat şi să lustruiască bogăţia. Ştia citate dar le servea pentru a răni.

Cum să nu turbezi la faza asta?

Când tupeistul de frate-său a apărut la poartă, fratele cel mare a sperat că „golanul” va avea parte de o lecţie publică şi de un spectacol umilitor pe deplin meritat. Dar tatăl lui şi al decăzutului nu ştia decât să iubească. E cumplit să constaţi că singurul nefericit din peisaj eşti tu, din proprie neînţelegere, ca urmare a propriei decizii.

Niciodată nu am înţeles de ce unii creştini au nevoie de păcătoşenia altora pentru ca ei să se considere sfinţi. Nu voi pricepe cu nici un chip de ce trebuie să fac pe ceilalţi să se simtă decăzuţi, neputincioşi, neştiutori şi nespirituali pentru ca eu să mă simt mântuit, bun, impecabil?

Harul nu este pentru petrecerile fiului risipitor. Ci harul este ceea ce ajută pe cineva să se întoarcă acasă şi să fie copleşit de dragostea Tatălui.

Nu laud imaturitatea şi eşecul fiului risipitor, dar deplâng nefericirea din viaţa fratelui mai mare, cauza principală a dezertării celui mai mic.

Şansa noastră este că parabola e în primul rând despre un Tată risipitor de iubire şi acceptare.

Daniel Chirileanu, director Departament Tineret, Uniunea Română

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someone

Etichete: , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *